tell me where do we draw the line

apoi... restul nu-i tacere, e raget visceral!
mai multe nu pot spune.
mai multe nu pot scrie.
we are all loveless.
ne mintim frumos (uite ca va acord dreptatea, sunteti multumite?)... ne mintim ca exista iubire.
si nu exista.
avem statistici care ne spun clar ca iubirea e un fenomen social.
noi punem vina pe factorul de eroare, pe factorul alfa, nu-s asa de bune statisticile, zicem...
pentru ca avem filme care ne invata ca iubirea sare pe noi ca un leopard infometat si ne aduce extazul.
pentru ca avem basme care ne invata ca bunicii nostrii, care stiu totul, care sunt intelepti, au crezut de mii de ani in iubiri.
si noi atunci credem.
ca suntem naivi.
credem. fara sa cercetam.
si apoi... ramanem asa.
ne ramane dorinta explicita de a fugi in lume, dar stim ca acolo nu va fi diferit.
stim ca si in lume vom iubi vreun trecator si vom crede din nou.
ne ramane dorinta de a muri, dar stim ca ne vom naste din nou, si scapare nu e, iar vom iubi, mai devreme sau mai tarziu.
ne ramane speranta ca se va inventa intr-un moment antidotul sentimentelor, dar stim ca omenirea e prea ipocrita ca sa doreasca un asemenea antidot.
si apoi... plangem incet.
sau ne inghitim lacrimile.
dar plangem oricum...
ca iubire nu exista.
stim asta in sufletul nostru si plangem amar.
iluziile sunt bune, totusi. pentru ca ne dau impresia ca poate de data asta, vom sparge in bucati legile universului si iubirea va merita traita.
mai speram un pic, inainte de a ne inghiti cu totul disperarea...