am trecut iar prin fata blocului tau. este un magnet, ceva care face ca in fiecare zi drumul meu sa se abata intr-acolo... cu speranta ca o data vei iesi la geam tocmai atunci, si un moment o sa-ti vad sclipirea din ochi.
pachetelul acela rosu de catifea nu a ajuns inca la tine, nu am avut niciodata curajul sa ti-l dau... si acuma, cand toate s-au schimbat din nou, cand locul meu nu mai e in preajma ta, acum curajul meu s-a topit cu desavarsire. pastrez totusi cadoul, poate intr-o zi o sa ma doara dragostea ta suficient de mult incat sa "stric" cearta dintre voi si sa te vizitez.
ah, e atat de nedrept! ai fi putut sa vii, ai fi putut evita aceasta separare! (doar daca... nu cumva tu ai dorit-o...)
acum nu mai inteleg... stiu doar ca e tare nedrept sa nu te pot vedea clipind, sa nu-ti pot auzi rasul, sa nu te pot asculta vorbind, sa nu-ti pot gusta parfumul! mi-e dor pana in miezul creierului de tine (si mi-e cu atat mai dor cu cat stiu ca e un timp nedefinit pana te voi vedea, cu cat stiu ca e un joc al hazardului intalnirea noastra, si ca eu nu pot face nimic sa indrept lucrurile).
de aceea trec mereu pe langa blocul tau... gandul ca esti acolo, ascuns dupa draperiile intunecate, la cativa metri de inima mea... gandul ca imi vei auzi sunetul pasilor sau ca-mi vei recunoaste ritmul respiratiei, ma face sa cred. sa mai sper. sa mai astept...
Oana,asta fac si eu atat de des!!!!!!!!
RăspundețiȘtergere