în vâltoarea muzicii... mă învârt ameţită. luminile dansează şi ele, ca şi cum ar fi fost înviate de ritmul meu. zgomotele, toate frecvenţele haotice, se înşiră cuviincioase înaintea timpanelor.
podeaua de sub tălpi o fi pământ proaspăt răscolit, o groapă rece săpată în miez de noapte, ca să ascundă un cadavru nelegitim? podeaua care îmi vibrează sub călcâie să fie oare fân cosit în arşita amiezii, înmuiat cu rouă?
ar putea fi orice acum... lemnul lăcuit cuprinde în sine orice suprafaţă care mi-a atins vreodată picioarele obosite!
şi vârtejul dansului animalic mă transpune în alte petreceri... aud brusc un râs cunoscut, îl caut cu privirea... nervul optic nu vrea să desluşească nimic!
dansez. simt atingerea unei mâini ştiute, pe mâna mea. caut confirmarea prezenţei sale acoperind cu palma degetele lui... dar celulele senzoriale ale epidermei se împotrivesc realităţii mele.
îmi forţez muschii până când tendoanele se evaporă din cauza tensiunii. beculeţele colorate îşi încetează freamătul. muzica îşi îngroapă cu ceremonie fiecare notă în parte. ţesutul striat al cordului amuţeşte, înecându-se cu sânge închegat. la naiba cu dansul acesta!
pielea lui (pe care o simt presată pe pielea mea, dar pe care nu o pot demonstra) mă absoarbe ca pe un foetus eşuat pe ţărmul geneticii...
hmmm... cred că oamenii au învăţat primele dansuri de la fulgii de zăpadă, care se sting fără extaz, definitiv, după ce îşi încheie pledoaria.
