pot fi irelevante amintirile mele, pentru ca mi-am petrecut copilaria la tara, unde nimeni nu are nevoie de brazi impodobiti sau cadouri pentru a celebra o zi crestineasca. in satele romanesti toata atmosfera e un fel de instinct, pare firesc pana la banalitate tot ceea ce acum luminam cu mii de beculete multicolore, mosi craciun supraponderali si programe non-stop la hipermarket-uri, asortate cu reduceri festive.
ma cuprinde tristetea urmarind spiritul sarbatorilor asa cum il inteleg cetatenii mileniului 3. mie imi place craciunul oricum. imi plac toate sarbatorile, toate ocaziile in care suntem mai buni (sau pretindem a fi) decat in fiecare zi.
acum astept craciunul cu entuziasm. simt si traiesc reactualizarile celui trecut ca si cum ar fi fost alaltaieri. imi amintesc perfect, cu emotie, totul.
cum a intrat in casa bogata cu miros de prajituri pe care le-am copt intreaga zi.
il asteptam asa cum il astept zilnic, cu pieptul plin de speranta, dar cu certitudinea ca nu va veni niciodata.
a pasit sfios si usor stingherit, privind in jur. iar pentru mine a fost prea mult sa-l vad. am izbucnit intr-un plans agitat si am alergat in camera.
s-a minunat de unghiile mele rosii.
a inchinat pentru mine, cea mai necredincioasa dintre zane.
am ciocnit paharele frantuzeste, privindu-ne in ochi.
eu am aprins lumanarea de pe masa si el a stins-o.
am ras amandoi cand cineva dintre cei prezenti ne-a intrebat despre filmul cu gangsteri negri pe care il urmareau la tv, pentru ca noi eram tacuti si paream ca urmarim acelasi film.
mi-am rezemat capul pe pieptul lui.
m-a certat pentru ca imi taiasem parul.
i-am privit ore in sir mainile superbe.
vorbeam in soapta.
mi-a povestit povesti.
si el stia, desigur, ca sunt a lui iremediabil.
imi pare nelumesc de frumos orice craciun. suntem cu totii mai milosi, mai drepti si mai darnici cu inimile. suntem mai beti. dar e prezent in ochii fiecaruia un dar dumnezeiesc, un prunc de magie si zapada proaspata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu