ce suntem...

Suntem prea mari să credem în zâne.
Prea mari să visăm…
Prea mari să iubim…

Suntem prea tineri să fim înţelepţi.
Prea tineri să cunoaştem…
Prea tineri să murim…

Dar ce suntem?
Întotdeauna prea mari,
Întotdeauna prea tineri,
Întotdeauna Lumea
ne întunecă privirile…

fara cuvant...

nu e doar frumos. nu e doar potrivit. e o fosila a gandurilor mele.

doar... putin mai mult...

Putin mai mult decat ar fi tributul necesar...
atat de mult!
Putin mai mult decat te-ai prefacut...
doar cu o lacrima mai mult!
Putin mai mult decat ti-ar fi placut...
Putin mai mult decat ai priceput...
si chiar mai mult!

Dar stii... acum si acel "putin" e mult prea mult.
Intotdeauna cand lipseste acel putin
(ce face diferenta intre Nimic si Tot ce am avut)...
destinul - oricat l-am vana noi in ceara,
oricat am lupta cu lumina- e pierdut!

potentialul de Nimic

un potential Nimic exista oriunde este Ceva.
exista o urma de uitare in fiecare ploaie,
si o molecula de petala in fiecare fereastra inchisa.
gandurile mele de otel sunt atat de departe...
iar gandurile tale de iarba imi gadila tacute ceafa.
mi-am pierdut puterea de a clipi!
am gresit adresa din nou...

acrostih

Fug de mine iar.
Ascund totul sub aripa destinului.
Rămân aceeaşi, oricâte aş schimba.
Acelaşi e sfârşitul, chiar dacă am dat
un alt gust veninului.

Trădează-mă şi uită-mă:
Incepe iar o nouă zi.
Ne doare fiecare răsărit –
E răsăritul şansa noastră zilnică de a muri.

N-am înţeles, atunci când trebuia,
Unde-ncepuse, unde se termina.

Amară e dragostea noastră pustie.
Rămâne pe azi tot ce ieri n-am vrut să fie.
Evităm să-ntrebăm cine mai ştie.

Rămâne o lacrimă după ce luna apune.
Odată cu zorii ne vine sfârşitul;
Săraci şi trişti, ucidem tot ce-i lume.
Trăim o noapte, murim cu răsăritul.