e dureros, dar nu pot să te privesc fără ca în spatele retinei mele să apară inevitabil imaginea animalului beat şi înfierbântat, gemând şi gâfâind, cu carnea îmbibată de hormoni! ah, sensibilitatea, fineţea, măreţia supraomenească pe care o intuiam odată în întreaga ta făptură... cum pot acestea să se dizolve într-un singur gând?
eterna nedumerire: e drept sau nu? e legătura noastră reală, izvorâtă din absolut, trecând peste nenumărate vieţi, secole, trupuri? sau e doar o iluzie generată de nevoia mea lacomă de a găsi un sens în fiecare gram de Nimic?!
..in spatele retinei pastrez si eu aceasta imagine care nu-mi permite sa mai fiu dragalasa sotie...
RăspundețiȘtergere