Ajung la concluzia ca cineva, in vreun moment al vietii, trebuie sa ne invete regretul.
M-am nascut fara instinctul de a regreta. Am trecut peste oameni, iubiri, nefericiri si erori. Am trecut senina, cu mainile in buzunare, cateodata zambind. Cu gandul ca daca nu voi intalni fericirea, nu va fi vina mea, caci eu am facut tot ce mi-a stat in puteri sa o construiesc.
Intervine apoi acel cineva menit sa zdruncine nepasarea. El spune ca nu ai simtit suficient, ca ai fost nedreapta, ca nu ai meritat. Si inevitabil, iti provoaca regrete. Eu nu sunt un om al parerilor de rau. Am avut mereu convingerea ca cea mai buna cale a fost a sufletului.
Dar acum, dupa ce am cunoscut gustul indoielii, ma surprind intrebandu-ma cu ciuda: "oare cum ar fi fost daca...?" Si cea mai amara tristete ma invaluie in momentul in care ceva din mine raspunde hotarata: "ah, ar fi fost atat de bine, mult mai bine decat este acum!"
Nici eu nu sunt omul regretelor,dar poate varsta ma mai ninge cu cate unul,mai rar,e drept,k si cu firele albe...
RăspundețiȘtergere