mi-am descoperit un alt prost obicei în legătură cu relaţiile sociale. o să-i spun, de exemplu, "idealizare prin generalizarea excepţiilor". 

întâlnind o persoană nouă, se întâmplă să găsesc (în câte o frază sau o privire) ceva, o anume strălucire cunoscută. este flacăra apărută din neantul subconştientului, manifestare a caracterului superior. eu am senzaţia că pot citi nobleţea unui om, nobleţea spiritului, ascunsă privirii superficiale, pitită în umbra trupului material şi în spatele veşmintelor... 

însă eroarea constă în generalizare: în momentul în care descopăr licărirea înălţării, am tendinţa să cataloghez întregul individ drept special. în realitate, izbucnirile sale sublime sunt întâmplătoare (chiar dacă se repetă), nimic mai mult decât "acte ratate" supuse arbitrarului - ca să-l parafrazez pe freud. ele nu sunt definitorii pentru compoziţia internă a majorităţii dintre noi.
nu, nu sunt decât mostre din ceea ce a rămas din Dumnezeu în muritori atunci când am fost creaţi; asa cum putem găsi cantităţi infime din adn-ul olarului în lutul vaselor sale, pătruns acolo în timpul modelării din sudoarea scursă de pe mâinile obosite... dar oalele de lut nu devin nicidecum membre ale creatorului lor, precum nici noi nu suntem zei, deşi avem praful divin împrăştiat printre ţesuturi!