caut mereu preocupări mai mari, mai nobile şi mai sincere. dar ajung la concluzia că ne putem găsi nefericirea şi extazul numai în iubire. nu există gânduri cu adevărat sincere, mari şi fecunde în creaţiile sistemelor neuronale... toate aceste împliniri umane se nasc în arterele inimii!
căutăm Divinul. îl căutăm cu frenezie în pietre, în flori de crin, în stele, în noi. şi nu îl găsim decât în atingerea unei mâini... doar strângerea aceea de mână care ne spune milioane de poveşti fără niciun cuvânt... doar o mână rece ne dezvăluie începutul vieţii şi toate gândurile lui dumnezeu (am senzatia că omenirea se naşte din nou, în palmele celor îndrăgostiţi. e un fel de magie, o intimitate terifiantă. e cel mai profund act de creaţie).
mai căutăm disperaţi cunoaşterea. în cărţi, în formule, paradigme şi teoreme. şi cunoaştem tot ce se poate cunoaşte. suntem mândri de înţelegerea noastră. dar nu avem nimic, nu ştim nimic până în momentul în care învăţăm să citim în ochii iubiţilor. tot ce am învăţat înainte îşi pierde valoarea.
desigur, cei mai mulţi dintre noi ne căutăm pe noi înşine. prin toate mijloacele imaginate de om. dar mai ales în drumul spre noi avem nevoie de călăuzirea altuia. aici ne rătăcim cel mai des...
văd lucruri şi le simt profund. unele mă dor, unele mă vindecă. dar nimic din ce văd sau simt nu poate fi comparat cu uraganul de trăiri provocate de amor. puţine evenimente mă pot copleşi în asemenea măsură... de aceea scriu atât de mult despre dragoste, e vindecarea mea.
