well... aş vrea să scriu. sunt multe lucruri despre care pot scrie. dar sunt mai singură decât soarele. şi un fel de durere viscerală mă împiedică să scriu când mă simt aşa de singură...
am făcut din nou primul pas... spre dezastru... şi mi-am cerut iertare şi am cerut îndurare. vreau să îl văd. el nu poate, nu ştie, nu prea vrea, nu crede, nu simte, nu, nu, nu!
mi-e greu să pricep, prea adesea, de ce se tem. ei spun că mă cunosc. că mă iubesc. dar ei nu ştiu nimic. se tem de privirea mea ca şi cum ar fi toxică. se tem de nişte responsabilităţi pe care eu nu le-am impus vreodată. nu cunosc importanţa lipsită de noimă a prezenţei lor. şi cred ca această simplă prezenţă nu poate decât să îi încarce cu obligaţii uriaşe.
e ca şi cum ar fi supuşi unui examen dificil. au nevoie de mari pregătiri ca să-mi poată onora dorinţa de a-i întâlni. dacă aş comite imprudenţa să îi anunţ fără avertismente anterioare, refuză, indiferent de circumstaţe. nu le pot spune cu câteva minute înainte, nici gând! le trebuie o perioadă de cel puţin 2 zile ca să accepte. cât de veritabilă le poate fi iubirea pe care o ţin aşa de îndepărtată?!?
gesturi simple ce se nasc din ratiune. gesturi pentru oameni simpli, oameni ce nu cunosc minunea divina ce e in sufletul tau.
RăspundețiȘtergere