chiar daca... din cand in cand priveste inapoi...

oricine poate sa iubeasca.

Oricine poate sa iubeasca, desigur. Dar nu toti vor. Si mai ales, nu toti stiu
cum sa o faca...

De fapt, e ceva destul de simplu sa iubesti. Trebuie "doar":

1.Sa treci peste instinctul de conservare individuala = un ansamblu 
format din procese mentale (preponderent la nivel inconstient) + un cocktail de 
hormoni (printre care epinefrina, noradrenalina si cortizolul) + o serie de
reactualizari (impropriu spus, deoarece este vorba de informatii innascute ce 
implica un proces evolutiv destul de complicat - ideea de baza este ca instinctul asta
se manifesta de foarte timpuriu si apare la majoritatea animalelor, chiar si la
cele despre care nu se poate considera ca proceseaza stimuli la nivel constient
sau chiar si la cele care nu au un sistem nervos bine determinat) + multe sisteme
pe care omenirea nu le descifreaza inca, dar care, insumate, ne impiedica sa ne apropiem prea mult de 
marginea prapastiei (nu atat la  figurat cat la propriu). Este, deci, acel mecanism care ne tine in viata in cele mai neobisnuite 
situatii, intr-o exprimare mai plastica "al saselea simt".
Ce e important despre instinctul de conservare e faptul ca se leaga 
de perioade inimaginabile de evolutie si isi are radacinile foarte foarte 
adanc in creierele noastre. 
Adica e putin probabil sa il putem controla in vreun fel si/sau
sa il "ignoram" pur si simplu. Dar dragostea reuseste asta...in continuare...

2. Sa iti abandonezi destinul in mainile unei persoane despre care
nu detii nicio informatie perfect obiectiva (formulare vaga oarecum, 
avand in vedere ca toate informatiile pe care le avem despre oameni 
sunt pur subiective, iar cele obiective nu au relevanta, adica nu ne intere 
niciodata cantitatea de glucoza din sange sau alte caracteristici masurabile)... 
Problema e ca noi oamenii ne intemeiem judecatile de valoare pe criterii 
care nu ne furnizeaza de fapt cunostinte reale despre ceilalti, 
si nu aflam niciodata raspunsurile pe care le cautam.

3.Sa ai incredere ca persoana aleasa nu o sa iti arunce sufletul la tomberon...
Este o alta abordare a renuntarii la instinctul de conservare, care totodata 
ne face sa fim circumspecti  in privinta intentiilor altora... o atitudine 
eficienta dpdv adaptativ: e mai bine sa actionezi cu precautie (chiar daca asta 
implica uneori irosirea unor circumstante avantajoase) decat sa risti  sa fii ranit
intr-o confruntare cu cineva periculos.

4.Conditia esentiala: toata situatia sa fie teribil de amuzanta! 
Adica iubimdin placere  si pentru eventualele beneficii 
(chiar daca nu le recunoastem constient,mereu gasim potentiale beneficii 
in situatiile in care ne implicam), nu iubim doar din pur masochism  
si pentru ca asa e la moda (desi, da, exista muuuuuulte care procedeaza asa, 
dar aici e vorba de iubiri reale, iubiri nebune, care depasesc limita ratiunii, 
nu de iubiri-afaceri, generate de insasi ratiunea). Asadar, ar trebui sa ne simtim minunat atunci cand decidem sa iubim, 
in ciuda tuturor riscurilor si inevitabilelor complicatii.

Concluzie: simplu ca buna ziua, nu-i asa? :D Atunci, luand in considerare 
acesti factori,de ce este dragostea atat de complicata?

trebe musai auzita piesa!!! :D (bonus autoportret)

Autoportret:
Întreg Nimicul din Univers
e strâns într-o singură frunză;
Aşa cum tot ce-i bun
şi tot ce-i rău în omenire
e strâns în clipirea genelor mele.

care dintre realitati este mai reala?

asa cum spunea tommy: "realitatea e doar pentru cei prea slabi
sa faca fata imaginatiei!"

si voi... cei atat de slabi, care va gasiti realitatea in pantofi, cluburi si masini... voi astia,care vedeti realitatea doar in ce este materie,doar in ceea ce se poate cumpara si consuma...voi, de unde stiti ca realitatea voastra e cea mai buna? ...ca este cea mai reala?!

de fapt, ca si curentul electric, unele fenomene exista, cu toate ca nu le vedem.

e si asta o moda, e doar o moda: in urma cu cateva secole se purta
pasiunea, apoi arta, romantismul, morfina, viteza, calatoriile, sexul,
arta din nou, drogurile... tot asa! acum e la moda sa fii "realist",
pragmatic, materialist... dar, retineti, e doar o moda, nu face parte din structura interna a omului, e preluata de la societate...

cineva (kant, printre altii) chiar a venit la un moment dat cu teoria conform careia realitatea este o creatie a propriilor procese mentale, pe baza unor informatii fragmentate preluate din mediu... consideram ca acei filosofi se inselau, ca e doar o teorie fara sustinere empirica (indeed, pare mult mai plauzibil sa fie real doar ce putem atinge,nu-i asa?)...

dar totusi, exista prea multe contra-argumente! exista prea multe realitati interioare si exterioare,atat de intense incat par palpabile.
exista prea multe lumi a caror existenta nu poate fi negata,
cu toate ca noi ne incapatanam sa o negam, doar pentru a ne alinia la modelul comunitatii, pentru a evita sa fim clasificati drept
"schizofrenici", "sociopati", "psihopati", "mitomani", etc...

si cand vom sti cu adevarat care e realitatea care merita traita? daca luam in considerare dovezile, probele si convingerile lumii... va trebui
sa renuntam la tot ce este fiinta si sa iubim robotei!

noi ne dam artisti... si artistii nu accepta realitatea care li se serveste, ci isi prepara una personala. de aici diferenta intre voi, cei ce apartineti lumii... si noi, cei ce apartinem doar noua insine!

supereroi sau masochisti?

unii oameni gresesc, sufera si apoi invata sa
nu mai greseasca. altii gresesc, sufera, decid
ca pot suporta mai multa suferinta si gresesc
din nou.

noi suntem supereroi, nu-i asa, dragule? noi
suportam mult, mult mai mult decat e
omeneste posibil. nu invatam nimic din toata
dragostea pe care am irosit-o. nu credem ca e
necesar sa ne pese de ultimul gram de destin
pe care il puteam recupera.

ne lasam pradati de orgoliile noastre si niciun
adevar nu e mai presus de dorinta de a ne
demonstra unul altuia cat suntem de puternici:
cate umilinte putem accepta in numele
amorului, cate risipiri putem intelege
inainte de propria risipire... trebuie sa vedem
daca inimile noastre au forta sa tina ochii
inchisi la toate nedreptatile (si stim sigur ca nu
au aceasta forta, si stim sigur ca va veni un
moment in care un singur gand ne va darama
toata fiinta)...

dar suntem supereroi. noi suportam atat
de multa suferinta!

consideram ca am devenit oarecum imuni la
toate veninurile inventate de cupidon. nu
recunoastem ca ne dor pana in miezul
existentei miracolele pierdute. ne-am
antrenat astfel incat orice senzatie de
neputinta sa fie transformata in ambitie.

nu castigam nimic. e un razboi pe care il
pierdem amandoi, deopotriva.

e trist... incep sa ma intreb: suntem
intr-adevar supereroi sau incapatanarea asta
e dovada de masochism?

cine e zeul care ne numara uitarile?

dragostea e un zeu fals... 

caci un zeu drept e fundamental diferit: un zeu drept este creator, nu ucide niciodata, iarta la infinit si respecta liberul arbitru... un zeu drept nu ne arde ochii sufletului spre a ne lasa orbi... el nu ne ridica pe piscurile fericirii si apoi sa ne paraseasca acolo, sa ne arunce in abis fara a ne fi invatat sa zburam... el nu rade de sufletul nostru slab...




"Tu, inger imbatat de dor,

bolnav de mine,

plangand cu lacrimi de vin amar,

strivind in pumni munti de credinta...

Ah, inger fara cer...

ma leapad de betia ta acum si pe vecie!"