Now our history is for sale... and for that i apologize...

nu o cunoştea pe Val. era, până la urmă, doar un personaj dintr-o carte despre psihoze. nu o cunoştea, dar se simţea foarte aproape de ea. îi era dragă această Val. lacrimi mari au pătat paginile cărţii atunci cand citea fragmentele din jurnalul Valeriei, care sunau cam aşa:
„era înfricoşător şi foarte erotic în acelaşi timp. era pentru prima oară când mă culcam cu un bărbat mai în vârstă.
max făcea cu mine tot ce voia. îmi dădea senzaţia că sunt o fetiţă mică şi neexperimentată. mă aşteptasem la romantism şi mângâieri tandre; nu mi-a trecut niciodată prin cap că tipul se gândeşte numai la sex.
romantismul său consta în cuvinte murdare pe care mi le şoptea la ureche, iar mângâierile tandre aveau forma unui mângâiat pe cap, după orgasm....[...]
cu timpul am aflat mai multe de la max... că avea nevoie stringentă de cineva ca mine. în naivitatea mea, n-am observat paralela cu romanele de dragoste de doi lei şi mă gândeam că între noi doi a început o poveste deosebită.
a urmat o săptămână de pauză. nu făceam altceva decât să aştept. nu eram obişnuită să fiu tratată astfel şi aveam nevoie de o explicaţie. credeam în corectitudine şi eram convinsă că, într-un fel sau altul, toate au o explicaţie rezonabilă. [...]
... foloseşte mereu aceleaşi expresii, e o chestie de obişnuinţă. o ţine aşa câteva luni, după care dispare în ceaţă. dar n-o face cu rea intenţie. e pur şi simplu din cauză că nu are altceva în cap decât sex. cum începe să se plictisească, o şterge.”

nici ea, ca şi Val, nu observase paralela aceea evidentă cu romanele ieftine. ştia bine că un bărbat ca el n-ar putea vreodată să iubească cu adevărat o adolescentă zăpăcită. putea să o dorească, pentru carnea ei încă proaspătă. putea să o prezinte amicilor drept amanta lui. putea să îşi flateze ego-ul de mascul cu ochiadele ei pline de amor. dar diferenţa până la sentimente era completată de imaginaţia ei...

ea nu-i ceruse niciodată nimic. era perfect mulţumită cu statutul ei. îi aştepta cu zâmbet larg vizitele. îi accepta apariţia răzleţ, de câteva ori pe săptămână. se simţea privilegiată; dintre toate femeile din oraş, o alesese pe ea!
era fermecată de el şi era convinsă că era cel mai bun cu putinţă. îl cunoscuse într-o seară de vară. venise la ea la serviciu şi ocupase un scaun, vorbind la telefon. ea era obosită şi moleşită de caniculă. l-a văzut intrând şi nu ştia dacă e o iluzie cauzată de căldură sau era adevărat. i-a zâmbit, aşteptând ca el să-şi termine conversaţia telefonică, iar el i-a întors zâmbetul.
apoi... totul a început să se învârtă cu o viteză nebunească în jurul ei. stătea în faţa lui, în picioare, cu mâinile la spate. nu ar putea estima cât timp a trecut... puteau fi ore sau doar secunde. când el a terminat de vorbit, era deja prea târziu: maşina infernală a atracţiei era în mişcare, cu rezervorul plin.

avea încredere în el. era de la sine înţeles, din moment ce acceptase să se culce cu el. teoria ei era că oamenii sunt în punctul maxim al vulnerabilităţii lor atunci când fac sex, de aceea e esenţial ca partenerul să fie cineva în care să aibă încredere cu viaţa lor. nu-şi putea imagina altfel lucrurile, nu înţelegea sexul întâmplător cu necunoscuţi, practicat de unii.
avea încredere în el, maximă. dar ştia că o va părăsi, mai devreme sau mai târziu. ei bine, nu se aşteptase să fie chiar aşa devreme...!

pornise în această „aventură” în termeni de calcul raţional. nu descoperise niciun potenţial dezavantaj. nu planuise niciun sentiment. se simţea bine lângă el. era de-ajuns.
dar i-a scăpat curând de sub control. nu era niciun semn care să trădeze ce se petrecea în sufletul ei, nici măcar faţă de ea însăşi. era pe deplin conştientă de iminenţa despărţirii lor şi accepta cu resemnare posibilitatea.
când i-a fost pusă în faţă cu răceală, de către cineva apropiat, necesitatea separării a dărâmat-o. s-a surprins încercând să negocieze. vroia doar să-l poată vedea, din când în când şi implora cu durere şansa aceasta. îl iubea...

el plecase, dar i-a spus că se va întoarce şi o va căuta negreşit. oare? din ziua în care a plecat trecuse deja multă vreme... el se încăpăţâna în tăcere. niciun mesaj, nici cel mai mic semn... nu vroia să creadă că acesta putea să fie finalul. nu vroia să creadă că el e un oarecare dintre paginile gri ale unei cărţi slabe, unul care joacă după toate regulile scriitorilor fără noroc.
poate că totuşi el... văzuse în ea un potenţial. poate că totuşi îi era dragă, aşa confuză şi aiurită cum era. sau poate că nu se plictisise încă de trupul ei şi vor mai rămâne amanţi câtva timp, câteva luni, poate...

era epuizată de atâtea ganduri şi ipoteze. îşi aprinse o ţigară şi o fuma stând pe spate. simţi iar lacrimi în colţul ochiului stâng. fuma şi plângea, în acelaşi timp. cineva bătu ritmic în uşa ei. nu răspunse, spera ca, oricine ar fi, să creadă că doarme. apoi bătaia se repetă şi vocea colegului de apartament şopti "lili, te caută cineva". ea se ridică, strigă iritată "vin imediat", îşi aruncă pe umerii goi capotul alb de mătase şi descuie uşa...

Thank you, kind sirs... You've made me what I am today: a bundle of broken nerves, a mouthful of words I'm still afraid to say.

stătea întinsă pe pat, peste plapumă. era într-o poziţie ciudată. ai fi zis că s-a prăbuşit acolo în urma unei lovituri puternice peste obraz. în ciuda aparenţelor, nu se simţea foarte rău. cel puţin, nu fizic. era mai mult plictisită decât supărată. privea, ca de atâtea ori, spre tavan.
se ridică brusc, împinsă de o forţă nevăzută. îşi căută din priviri telefonul. era pe birou, cufundat într-o tăcere călduţă. realiză că nu era, de fapt, nimic... crezuse că o sună el.
asculta cu buzele strânse, într-o tensiune plină de înfocare, cum artistul jongla cu notele şi versurile melodiei care umplea camera. erau aşa de multe lucruri pe care nu le putea înţelege... se trânti iar pe pat. îşi reluă meditaţia, scanând cu atenţie vopseaua lavabilă de deasupra ei.

ceva era în neregulă cu ea. simţea asta din ce în ce mai clar. acum suferea foarte mult. şi ştia că asta nu e normal. în definitiv, nu avea niciun motiv să sufere... se implicase în situaţie cu inima închisă şi cu ochii deschişi. dar rezultatul fusese un haos... ştia că ceva nu era în regulă cu modul ei de-a iubi.
după modelul psihanalist, căuta în trecut sămânţa problemelor emoţionale. începuse să închege un rezumat al relaţiilor importante, al bărbaţilor care i-au marcat viaţa.

prima mare dragoste... era în liceu. el era un zeu. ochii lui mari şi sinceri, de un albastru clar... părul lui răvăşit în bucle... şi mâinile lui... doamne, avea cele mai frumoase mâini pe care le-a văzut vreodată! stătea pe bancă şi îl privea nedumerită, minute de-a rândul. el zâmbea tandru şi clipea încet, povestind despre cine ştie ce... vocea lui o cutremura ca un dezastru, toate cuvintele lui erau revelaţii. el nu ştia.
nu i-a spus niciodată câtă pasiune se ascundea în spatele discuţiilor amicale. momentul lor de maximă apropiere a fost în timpul unui dans, la o petrecere, nimic mai mult, niciodată... apoi el a plecat, undeva departe, prea departe... a plâns puţin şi...

viaţa a mers înainte. la scurtă vreme... a întâlnit un altul. cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse. s-au împrietenit şi hoinăreau împreună prin zăpadă, contrazicându-se în legătură cu doctrinele politice.
într-o seară, în plimbările lor au ajuns la casa celui mai bun prieten al lui. ea se aşezase pe un fotoliu şi îi urmărea povestind. nu credea în dragoste la prima vedere, dar în inima ei creştea un sentiment nou. se îndrăgostise de ei. de amândoi, da.
fiecare era minunat. de o inteligenţă ostentativă, de o frumuseţe nepământeană. păreau eroii unui basm oriental, nişte rebeli pe cale de-a schimba lumea. se completau reciproc şi abia când erau împreună îşi lepădau măştile purtate în societate, dezvăluindu-şi zâmbetele visătoare.
erau tineri, toţi trei. ea a intrat în jocul lor. făceau planuri, nopţi întregi, despre cum va arăta viaţa lor, despre cum vor revoluţiona civilizaţia, despre cum vor fi călători în ţinuturi ireale. au locuit împreună o vreme. îşi petreceau timpul într-o continuă sărbătoare. nu-şi putea aminti să fi fost vreodată mai fericită. cu siguranţă, nici nu fusese.
în final, s-a dovedit că lumea e mai puternică... i-a îndepărtat încet, dar definitiv. a rămas singură şi se simţea infirmă. era ca şi cum i-ar fi scos un organ vital. ei o iubeau, dar păstrau tăcerea şi distanţa.
undeva în ea trăia şi azi speranţa că, într-o bună zi, se vor întoarce şi totul îşi va recăpăta sensul. asta în ciuda faptului că uneori ceda şi recunoştea, spre deliciul societăţii, că iubirea ei e nefirească şi nesănătoasă.

poate era timpul să găsească un bărbat adevărat...

niste statistici. nu stiu cu ce scop le scriu aci.

parti bune:
- ma simt mai bine. fizic.
- programul de lucru mi-a fost modificat, am o colega noua si draguta.
- am planuri realizabile de schimbare a locuintei actuale.
- m-am ingrasat si sunt secsi.
- mi-am reparat calcu intr-o noapte mai libera si e ca nou.
- am constatat, fara dubiu, ca prietenii mei sunt mega-extra-giga bestiali.
- citesc in fiecare zi o carte faina.
- am castigat un pariu cu moly. as fi vrut sa-l castige ea, dar se pare ca eu cunosc mai bine limitele muritorilor.

parti rele:
- am o nuanta dubioasa de blond in par.
- telefonul meu isi traieste ultimele clipe de glorie. e pe moarte.
- urmele gripei prin care am trecut se resimt. tusesc urat.
- nu stiu ce-o sa fac cu atata timp liber si o sa ma plictisesc.
- hamsterul meu sufera de psihoza.
- mi-e tare greu sa accept cu seninatate faptul ca iubirea mea e primejdios de aproape de prapastia efemerului. eu, care caut eternitatea in fiecare puls al amorului... pot intelege caracterul trecator al tuturor lucrurilor, dar niciodata trecerea dragilor mei.

this song is for the demons... that haunted me in those loveless lonely nights...

păşea încet, uşor schiopătând. durerea care îi paraliza muşchii creştea în intensitate cu fiecare pas.

oraşul era luminat de sărbătoare şi deosebit de animat pentru ora aceea târzie. ea blestema în gând trecătorii fără număr, care o priveau insistent. unii erau beţi, alţii doar bine dispuşi. toţi, fără excepţie, mergeau în grupuri. de-a lungul străzilor, o singura fiinţă, ea, se plimba neînsoţită, ca un pion rătăcit printre carourile tablei de şah. îi blestemă mai aprig. se întreba cu ciudă de ce oare tocmai în acea noapte de chin clujenii nu aveau somn.

întrebări nenumărate îi treceau prin minte în momentul în care o tuse seacă şi profundă îi sfâşie pieptul. durerile, înainte suportabile, au devenit deodată păianjeni veninoşi, în fiecare parte a corpului. accesul de tuse dură câteva zeci de secunde, timp în care tendoanele au suportat cu mare efort contracţiile muşchilor ce se zbăteau. cineva se opri lângă ea şi o întrebă daca se simte bine. ea, printre gemete, îi răspunse tăios "evident că nu, ce mama naibii?!"
dupa ce îşi reveni putin, băgă mâna în buzunar, căutând pachetul de ţigări. era un gest reflex, de fiecare data când viaţa o copleşea. de această dată, buzunarul era gol. "fir-ar să fie, tocmai acum mi-am găsit şi eu să renunţ la fumat!", şopti, şi apoi continuă să se târască peste trotuarul pavat.

după câteva minute începu o ploaie rece şi deasă, de toamnă. ea ghici în ploaia aceea o conspiraţie a cerului - în contextul tuturor necazurilor care se abătuseră asupră-i, ploaia îi aducea nervii la limita epuizării - şi îngână un blestem spre nori. drumul ei părea nesfârşit. mergea atât de încet, încât oricine ar fi privit-o ar fi putut crede că a ieşit din casă doar ca să savureze ploaia şi să admire orăşenii care petreceau... ah, dacă ei i-ar cunoaşte dorurile!

ar fi vrut să meargă mai repede, dar durerile o ţintuiau şi era bucuroasă cu speranţa că totuşi avea puterea de a ajunge până acasă. numea « acasă » cocina în care dormea de obicei. folosea apelativul acesta tandru pentru a atenua în vreun fel repulsia pe care o simţea fată de apartamentul vechi şi insalubru pe care îl împărţea cu doi necunoscuţi pe care-i bănuia de alcoolism, numiţi generic « locatari ».

privea în continuare masa de oameni care se deplasa în jurul ei. fără preaviz, auzi brusc o chemare cunoscută: vocea lui, care o striga cu numele acela caraghios de alint (la început un zâmbet tolerant de iritare îi acoperea chipul când îl auzea adresându-i-se... apoi s-a născut în inima ei un sentiment cald legat de numele pe care îl folosea, pentru că numai el îi spusese vreodata aşa). se întoarse rapid, căutandu-l cu privirea. apoi îşi continuă drumul. îşi aminti că el nu putea să fie acolo, nu era... visase pentru o clipă.

retina îi era inundată acum de amintiri. de amintirile lor... ale ei. despre multe minute petrecute împreună... despre cât era el de frumos... despre toate stelele care erau pe cer în prima noapte în care au ieşit împreună, şi cum le privea prin trapa maşinii în timp ce el conducea tăcut spre un loc unde nu mai fusese niciodată... apoi... şi-a amintit cum a deschis ochii şi l-a privit cu o uimire amestecată cu dragoste când el a întrebat-o « ţi-e frig ? ». doamne, acum îi era atât de frig !!!
nu putea să îşi explice de ce, dar atunci când l-a auzit, prin somn, întrebând-o dacă îi era frig, a simţit o fericire mai zguduitoare decât cel mai intens orgasm. acum, amintindu-şi sentimentul, o ploaie de lacrimi i-a întunecat genele. fără să le poată reţine, lacrimile au pornit flămânde spre obraji şi au sfârşit pe pavajul deja ud. şi după ele, altele... şi altele. plângea cu sughiţuri şi continua să meargă, fără să-şi şteargă ochii, fără să-şi ascundă suferinţa, fără să-i pese de privirile celor care treceau.

oh, protocolul acela învăţat pe când era copilă ! acela care-i interzicea să-şi dezvăluie slăbiciunile în faţa străinilor, care o obliga să păstreze relaţii de perfectă politeţe, dar de imuabilă indiferenţă faţă de oricine, inclusiv faţă de soţul ei... dacă ar fi fost văzută acum, mica ducesă, plângând cu nepăsare în centrul oraşului, de faţă cu sute de anonimi, înjosindu-se în dureri ! dumnezeule, ai milă de sufletul nostru !

un tânăr îi atinse umărul. o trezise ca dintr-un vis atingerea lui. expresia curioasă a băiatului îi provocă spaimă. el o întrebă cu un ciudat accent arab dacă păţise ceva. pentru că ea nu răspunse, el repetă întrebarea în franceză, apoi în engleză. credea că nu înţelege, însă ea nu avea putere să vorbească. tânărul continuă, în engleză, să întrebe dacă are nevoie să cheme o ambulanţă sau poliţia. privind pierdută prin el, undeva în spate, susură doar « no. i‘m fine, thank you », după care se îndepărtă de grupul lui cu răceală.

pe drumul pe care îl parcurse pânâ în cartierul unde locuia, a mai fost abordată de câteva ori. cei care o vedeau o studiau cu compasiune, unii o întrebau câte ceva. le răspundea tuturor cu aceeaşi replică „no, thanks, i`m fine.” desigur, nici nu auzise întrebările, dar prefera să evite discuţiile inutile la ora 2 noaptea, în starea în care era. aşa că le curma pornirile de solidaritate printr-un răspuns vag, într-o limbă străină.
era, în orice caz, contrariată de bunăvoinţa cetăţenilor faţă de o femeie blondă, purtând un pardesiu negru ce-i scotea şoldurile în evidenţă, şi cizme cu tocuri de 12 centimetri, care se plimba atât de târziu prin oraş, plângând în hohote. şi cu toate că unii dintre ei arătau o ingrijorare sinceră, îi privea şi-şi amintea cum, cu ani în urmă, un taximetrist bătrân se amuza urmărind un bişniţar în timp ce le bătea cu sete, pe ea şi pe prietena ei. în acea noapte, demult, îşi pierduse orice nădejde în creştinismul din om. văzuse, doar, cum acel şofer de taxi, care putea, dacă nu să le apere, măcar să cheme ajutoare, se distra de loviturile pe care fetele le primeau şi de spaima lor. nu, în mod sigur nimeni nu ajută pe altcineva fără motiv...

încercând să-şi alunge din memorie întâmplarea, se opri câteva momente şi privi în sus. citise undeva, recent, ca toţi oamenii care suferă ar trebui să privească cerul şi să vadă stelele, ca să îşi conştientizeze nimicnicia în raport cu universul. nu erau stele oricum, era înnorat.
dar ea ştia dinainte că toate problemele ei sunt doar mofturi, faţă de problemele adevărate ale altor oameni. ştia că suferinţa altora e incomparabilă şi că durerile ei sunt trecătoare, dar alţii trec prin iad şi sunt mult mai bolnavi ca ea. ştia asta, dar... faptul că ştia nu-i oprea lacrimile, nici nu-i anestezia muşchii. dorul lui era acolo, durerile groaznice din organe erau acolo, singurătatea era tot acolo... în lumea ei.

bineînţeles, singurătatea era cea mai grea. era bolnavă acum, poate nu atât de grav, dar suficient ca să plângă din cauza durerii. de fapt, era tristă pentru că el plecase, şi ea stia că atunci când va reveni nu va mai cauta adresa ei, nu-i va mai cunoaşte iubirea. oricum trecuseră deja câteva zile şi nu dăduse niciun semn. o uitase deja.

o uitase. şi era aşa de frumos... ea e aşa de singură fără el, mai singură decât oricând... şi boala asta venise fără nicio logică, fără nicio cauză, ca să-i amplifice singurătatea. în nopţile reci, când îi era rău, pernele erau pline de sânge, febra o toropea şi orice mişcare era o tortură, se gândea că putea să moară. şi era singură, nimeni n-ar fi ştiut ce păţise, nimeni nu i-ar fi simţit lipsa. nici măcar el, cel adorat.
mai ales el...

and the girls are falling like dominoes...

nu stiu eu multe.
nu stiu, de exemplu, cat poate costa un saab.
nu stiu sa ma las de kent.
nu stiu sa conving nemtii de la paza sa ma lase in incinta dupa ce toate biletele s-au vandut.
nu stiu sa pornesc masina decat din a treia incercare.
nu stiu cum se zice "multumesc" in ungureste.
nu stiu motivul pentru care turbinele eoliene ma bucura pana la lacrimi.
si nici cand ar fi potrivit sa il sarut nu stiu.

dar am invatat cate ceva.
am invatat ce inseamna "cazzo".
stiu ca 1530 de forinti nu sunt 10 euro.
am invatat sa ma uit dupa ruine si sa le apreciez potentialul.
stiu ca ce mananc eu e toxic.
am aflat ca uneori gandesc ca o adolescenta.
stiu cea mai buna reteta de cocktail cu cola.
stiu sa fiu un copilot destul de bun, in ciuda aparentelor.
am invatat cat de minunata e viata.
restul invat pe parcurs.

iti multumesc.

numai un gand

cum oare se poate sa-mi fie dor de tine in fiecare secunda in care nu te vad?
nu stiu ce anume, poate pasta ta de dinti, poate spuma de barbierit, poate parfumul... ceva contine o substanta care-mi provoaca dependenta fata de buzele tale.

jurnalul unei nefumatoare. damn it, cum suna!

m-am lasat de fumat. sa fumez a fost, in ultima vreme, cea mai placuta activitate din viata mea.
spuneam sus si tare ca doar doua motive m-ar determina sa renunt la tigari: sa nu mai am bani sau sa raman insarcinata. sa spunem ca am omis existenta unui al treilea motiv, epuizarea plamanilor mei, care imi impedicau cele mai mici eforturi fizice (oare sa scriu explicit ca nu mai aveam aer nici sa fac sex?)
asa ca am renuntat, sau cel putin am luat o pauza. acuma simt nevoia sa impartasesc lumii primele impresii.

1. in cursul unei vizite la medic, acesta mi-a spus ca nu trebuie sa renunt la fumat brusc, pentru ca organismul o sa reactioneze urat la lipsa de nicotina din sange, mai ales ca fumam mult spre exagerat inainte sa renunt (adica o sa fie mai rau pentru corp daca e privat subit de cantitatea necesara de nicotina, decat daca fumez ca turcu).
mi-a recomandat sa continui cu cel putin 10 tigari pe zi in primele saptamani, apoi sa reduc treptat si abia dupa vreo 2 luni sa renunt de tot.
idee care mi s-a parut cel putin amuzanta in prima faza, din moment ce absolut toata lumea e anti-fumat, doctorul sa fie cel care sa imi recomande contrariul.
cu toate astea, jocul de-a fumatul moderat nu e pentru mine, asa ca imi asum riscurile si renunt de tot.

2. pentru ca lucrez intr-un mediu in care se fumeaza, ma deruteaza putin sa simt atata fum de tigara si eu sa nu trag.

3. este greu. nu zic ca-i usor, ca as minti. e prima mea tentativa (reusita, sper), de a lasa tigarile. oamenii din jur ma descurajeaza si imi profetesc maxim o saptamana pana la recidiva.
eu nu cred in dependenta, dar totusi e mai greu decat imi inchipuiam. e dependenta de gest, cred. la job e plictisitor si pana acum trageam fum dupa fum, ca un reflex deja. eh, acuma tre sa gasesc altceva de facut in lipsa. rumeg guma, am inteles ca ajuta (tine gura ocupata). numar norii si ma uit pe tavan. si sa citesc mi-e ciudat fara kentu` din mana stanga...

4. arat foarte fragila, cred. vin prieteni la mine si imi intind pachetul lor. ma ademenesc, scumpii de ei. nu simt ca m-ar tenta, mai ales ca ei fumeaza tigari nasoale. am tras cateva fumuri dintr-un kent la doua zile dupa ultima mea tigara si am avut senzatia ca are gust rau (autosugestia e miezu`, de vointa nu duc lipsa).

5. astazi am avut simtome de sevraj. adica asa au fost diagnosticate de amorezu meu, care de fapt n-o fumat niciodata si nu cred ca are competenta de a sti cum merge sevrajul :)). cred ca au fost simple simptome de fericire, da` el nu-si da seama.

ah... nu pot sa dorm

imi pare rau acum. gandurile nu ma lasa sa dorm. imi pare rau ca am fost asa de acida si ca am pus alte prioritati.
incerc sa dorm, sa ma odihnesc pentru maine, dar ma dor ochii de nesomn si ma invart in pat (mi-e draga dormeza asta, cat e ea de nasoala, pentru ca imi amintesc mereu de tine cum te intindeai obosit si asudat langa mine, imbratisandu-ma).
am vrut sa-ti scriu mesaj, dar cred ca e nepotrivit sa te deranjez la ora asta...

stii... sunt indragostita de tine. foarte rau.
si mai stii... sunt fericita cu adevarat pe langa tine. sunt fericita cand te vad, cand ma gandesc la rasul tau si cand imi scrii cate un rand de neuitare. esti minunat, pentru mine, din orice punct de vedere!
si vrei sa stii un secret? chiar daca incerc sa fiu asa de rece si incerc sa controlez ce simt, sa nu ma las luata de val, ma doare foarte tare cand fac ceva gresit sau cand te superi, sau cand nu ma intelegi.

as vrea sa fiu oaza ta, nu o problema in plus. vreau sa iti gasesti pace in dragostea mea, nu tulburare.

sper sa ma ierti pentru seara asta. si te astept azi pe la mine, sa imi spui cele 3 dorinte. si eu sa ti le indeplinesc. si maine sa vii iar cu 3 dorinte. si tot asa... pana iti indeplinesc toate dorintele pe care le poti gandi.

stiu ca poate suna un pic stupid, dar din lista de avantaje/dezavantaje referitoare la tine, nu pot gasi niciun dezavantaj. could that be bad?

viata mi-e atat de aglomerata, incat n-am timp sa traiesc!

of... constat cu durere ca sunt prea ocupata cu viata asta ca sa mai traiesc.
as fi vrut sincer sa-mi petrec noaptea scriindu-ti mesaje, pentru ca tu oricum nu aveai de gand sa dormi.
as fi vrut sa-mi pot lua o pauza de masa oricand mi-ar fi fost foame de tine.
as fi vrut sa te pot intalni in fiecare dimineata, sa imi incep ziua gustandu-ti buzele.
as fi vrut sa putem fugi in lume oricand ti-ai fi obtinut viza, fara sa fac ore suplimentare pentru asta.
as fi vrut... sa fiu a ta mereu, fara compromisuri si amanari.

dar... totul era simplu si monton inainte sa fii tu. nu am avut nicio dorinta si nimic de facut. mi-am programat scoala si job-ul ca si cum urmatorii mei ani vor consta numai in citit si muncit.
nu-mi trecea prin cap atunci ca vei aparea si ca voi simti nevoia sa am timp. nu credeam vreodata ca orele vor fi atat de scurte si zilele atat de dese. nu speram vreodata ca voi avea vreo preocupare mai interesanta decat dreptul penal sau munca.

nu stiu cum sa imi fac timp pentru toate. da-mi o idee!
e atat de greu sa fiu om mare...

boo!

if you trick me, mister... i will make you suffer!