this song is for the demons... that haunted me in those loveless lonely nights...

păşea încet, uşor schiopătând. durerea care îi paraliza muşchii creştea în intensitate cu fiecare pas.

oraşul era luminat de sărbătoare şi deosebit de animat pentru ora aceea târzie. ea blestema în gând trecătorii fără număr, care o priveau insistent. unii erau beţi, alţii doar bine dispuşi. toţi, fără excepţie, mergeau în grupuri. de-a lungul străzilor, o singura fiinţă, ea, se plimba neînsoţită, ca un pion rătăcit printre carourile tablei de şah. îi blestemă mai aprig. se întreba cu ciudă de ce oare tocmai în acea noapte de chin clujenii nu aveau somn.

întrebări nenumărate îi treceau prin minte în momentul în care o tuse seacă şi profundă îi sfâşie pieptul. durerile, înainte suportabile, au devenit deodată păianjeni veninoşi, în fiecare parte a corpului. accesul de tuse dură câteva zeci de secunde, timp în care tendoanele au suportat cu mare efort contracţiile muşchilor ce se zbăteau. cineva se opri lângă ea şi o întrebă daca se simte bine. ea, printre gemete, îi răspunse tăios "evident că nu, ce mama naibii?!"
dupa ce îşi reveni putin, băgă mâna în buzunar, căutând pachetul de ţigări. era un gest reflex, de fiecare data când viaţa o copleşea. de această dată, buzunarul era gol. "fir-ar să fie, tocmai acum mi-am găsit şi eu să renunţ la fumat!", şopti, şi apoi continuă să se târască peste trotuarul pavat.

după câteva minute începu o ploaie rece şi deasă, de toamnă. ea ghici în ploaia aceea o conspiraţie a cerului - în contextul tuturor necazurilor care se abătuseră asupră-i, ploaia îi aducea nervii la limita epuizării - şi îngână un blestem spre nori. drumul ei părea nesfârşit. mergea atât de încet, încât oricine ar fi privit-o ar fi putut crede că a ieşit din casă doar ca să savureze ploaia şi să admire orăşenii care petreceau... ah, dacă ei i-ar cunoaşte dorurile!

ar fi vrut să meargă mai repede, dar durerile o ţintuiau şi era bucuroasă cu speranţa că totuşi avea puterea de a ajunge până acasă. numea « acasă » cocina în care dormea de obicei. folosea apelativul acesta tandru pentru a atenua în vreun fel repulsia pe care o simţea fată de apartamentul vechi şi insalubru pe care îl împărţea cu doi necunoscuţi pe care-i bănuia de alcoolism, numiţi generic « locatari ».

privea în continuare masa de oameni care se deplasa în jurul ei. fără preaviz, auzi brusc o chemare cunoscută: vocea lui, care o striga cu numele acela caraghios de alint (la început un zâmbet tolerant de iritare îi acoperea chipul când îl auzea adresându-i-se... apoi s-a născut în inima ei un sentiment cald legat de numele pe care îl folosea, pentru că numai el îi spusese vreodata aşa). se întoarse rapid, căutandu-l cu privirea. apoi îşi continuă drumul. îşi aminti că el nu putea să fie acolo, nu era... visase pentru o clipă.

retina îi era inundată acum de amintiri. de amintirile lor... ale ei. despre multe minute petrecute împreună... despre cât era el de frumos... despre toate stelele care erau pe cer în prima noapte în care au ieşit împreună, şi cum le privea prin trapa maşinii în timp ce el conducea tăcut spre un loc unde nu mai fusese niciodată... apoi... şi-a amintit cum a deschis ochii şi l-a privit cu o uimire amestecată cu dragoste când el a întrebat-o « ţi-e frig ? ». doamne, acum îi era atât de frig !!!
nu putea să îşi explice de ce, dar atunci când l-a auzit, prin somn, întrebând-o dacă îi era frig, a simţit o fericire mai zguduitoare decât cel mai intens orgasm. acum, amintindu-şi sentimentul, o ploaie de lacrimi i-a întunecat genele. fără să le poată reţine, lacrimile au pornit flămânde spre obraji şi au sfârşit pe pavajul deja ud. şi după ele, altele... şi altele. plângea cu sughiţuri şi continua să meargă, fără să-şi şteargă ochii, fără să-şi ascundă suferinţa, fără să-i pese de privirile celor care treceau.

oh, protocolul acela învăţat pe când era copilă ! acela care-i interzicea să-şi dezvăluie slăbiciunile în faţa străinilor, care o obliga să păstreze relaţii de perfectă politeţe, dar de imuabilă indiferenţă faţă de oricine, inclusiv faţă de soţul ei... dacă ar fi fost văzută acum, mica ducesă, plângând cu nepăsare în centrul oraşului, de faţă cu sute de anonimi, înjosindu-se în dureri ! dumnezeule, ai milă de sufletul nostru !

un tânăr îi atinse umărul. o trezise ca dintr-un vis atingerea lui. expresia curioasă a băiatului îi provocă spaimă. el o întrebă cu un ciudat accent arab dacă păţise ceva. pentru că ea nu răspunse, el repetă întrebarea în franceză, apoi în engleză. credea că nu înţelege, însă ea nu avea putere să vorbească. tânărul continuă, în engleză, să întrebe dacă are nevoie să cheme o ambulanţă sau poliţia. privind pierdută prin el, undeva în spate, susură doar « no. i‘m fine, thank you », după care se îndepărtă de grupul lui cu răceală.

pe drumul pe care îl parcurse pânâ în cartierul unde locuia, a mai fost abordată de câteva ori. cei care o vedeau o studiau cu compasiune, unii o întrebau câte ceva. le răspundea tuturor cu aceeaşi replică „no, thanks, i`m fine.” desigur, nici nu auzise întrebările, dar prefera să evite discuţiile inutile la ora 2 noaptea, în starea în care era. aşa că le curma pornirile de solidaritate printr-un răspuns vag, într-o limbă străină.
era, în orice caz, contrariată de bunăvoinţa cetăţenilor faţă de o femeie blondă, purtând un pardesiu negru ce-i scotea şoldurile în evidenţă, şi cizme cu tocuri de 12 centimetri, care se plimba atât de târziu prin oraş, plângând în hohote. şi cu toate că unii dintre ei arătau o ingrijorare sinceră, îi privea şi-şi amintea cum, cu ani în urmă, un taximetrist bătrân se amuza urmărind un bişniţar în timp ce le bătea cu sete, pe ea şi pe prietena ei. în acea noapte, demult, îşi pierduse orice nădejde în creştinismul din om. văzuse, doar, cum acel şofer de taxi, care putea, dacă nu să le apere, măcar să cheme ajutoare, se distra de loviturile pe care fetele le primeau şi de spaima lor. nu, în mod sigur nimeni nu ajută pe altcineva fără motiv...

încercând să-şi alunge din memorie întâmplarea, se opri câteva momente şi privi în sus. citise undeva, recent, ca toţi oamenii care suferă ar trebui să privească cerul şi să vadă stelele, ca să îşi conştientizeze nimicnicia în raport cu universul. nu erau stele oricum, era înnorat.
dar ea ştia dinainte că toate problemele ei sunt doar mofturi, faţă de problemele adevărate ale altor oameni. ştia că suferinţa altora e incomparabilă şi că durerile ei sunt trecătoare, dar alţii trec prin iad şi sunt mult mai bolnavi ca ea. ştia asta, dar... faptul că ştia nu-i oprea lacrimile, nici nu-i anestezia muşchii. dorul lui era acolo, durerile groaznice din organe erau acolo, singurătatea era tot acolo... în lumea ei.

bineînţeles, singurătatea era cea mai grea. era bolnavă acum, poate nu atât de grav, dar suficient ca să plângă din cauza durerii. de fapt, era tristă pentru că el plecase, şi ea stia că atunci când va reveni nu va mai cauta adresa ei, nu-i va mai cunoaşte iubirea. oricum trecuseră deja câteva zile şi nu dăduse niciun semn. o uitase deja.

o uitase. şi era aşa de frumos... ea e aşa de singură fără el, mai singură decât oricând... şi boala asta venise fără nicio logică, fără nicio cauză, ca să-i amplifice singurătatea. în nopţile reci, când îi era rău, pernele erau pline de sânge, febra o toropea şi orice mişcare era o tortură, se gândea că putea să moară. şi era singură, nimeni n-ar fi ştiut ce păţise, nimeni nu i-ar fi simţit lipsa. nici măcar el, cel adorat.
mai ales el...