E ora 7:32 am. Sunt trista ca in fiecare dimineata. Urasc diminetile, rasaritul soarelui ucide tot ce-i mai bun in noi, tot ce castigam de-a lungul noptii (si e enorm!...). De fapt, daca stau sa ma gandesc, aceasta dimineata, din data de 28 iunie, o urasc si mai mult!
Pentru ca tocmai mi-a pulverizat un vis, o minune atat de delicioasa... Ce ma doare cel mai mult la zorii acestia e faptul ca am fost prea sigura si prea grabita pentru a savura clipa cu clipa minunea! Dar... ce putem noi intelege?!
Aud un tren plecand din gara. O fi plecat si El, o mai fi ramas? Dar daca...?
Calculandu-mi acum in termeni psihologici antipatia-fobie fata de dimineti,cred ca e generata din relatia mea deficitara cu realitatea. Adica ce moment mai bun pentru a te ascunde de realitate si a calatori in tine insuti poti sa gasesti, daca nu noaptea? Si cine intra cu bocancii ei murdari de raze de soare in sufletul tau fragil, spargand in bucati intunecate toate drumurile descoperite, daca nu dimineata?
Toata istoria e, de fapt, asa: putea sa fie foarte frumos si eram happy (incat mi-a placut si formatia aia ungureasca ce a adus un falus imens de plastic pe scena -haha,o fi ceva dorinta reprimata). Dintr-un motiv necunoscut - ca sa-mi fac curaj, am zis atunci - am decis sa beau. Am luat prima suta, credeam ca o sa fie suficient, am baut-o cu inghitituri mici, ca sa ma prinda repede. Si apoi mi s-a parut ca mai trebuie. Si am mai luat o suta. Cand m-am ridicat am realizat cat sunt de beata. Cu siguranta, am fost mai beata ca niciodata! Imi amintesc doar fragmente de miscari, conversatii fara sens, am trimis si un mesaj fara sens... Apoi brusc mi s-a facut rau. Bausem altadata mai mult si eram ok, dar acum... Ce romantic, nu? :(( Mi-am revenit pana la urma, lent de tot... dar stii, betia te face sa simti totul diferit. Bineinteles, magia a fost acolo, acel ceva ce ma face sa levitez de fiecare data, sa imi pierd constienta, sa ma desprind de trup! Dar simt ca am stricat tot, ce trebuia sa fie cea mai frumoasa noapte a fost un haos total! I guess he will never forgive me... desi as vrea sa ma revansez si sa vada ca eu nu sunt asa, deloc, a fost o greseala stupida, am pierdut eu scenariul!
De cand scriu au plecat deja vreo 5 trenuri... Si a plecat cu unul dintre ele, clar! Zgomotul trenurile imi aminteste mereu de vorbele unui scriitor (alexandru vergu sa fie?): "ce ciudat, ca farama noastra de viata sa o irosim!"
