cred!?

am auzit voci care se plâng de complexitatea limbii române: foarte multe sinonime, prea numeroase cuvintele din vorbirea curentă, etc. privind din perspectiva unui străin, uneori sunt de acord.

alteori mă opresc, număr, calculez, fără să formulez vreo teorie: dacă într-adevăr avem aşa de multe cuvinte la dispoziţie, cum se face că ne încăierăm în tăceri imposibile, minut după minut, timp de ore întregi?

de ce nu găsim, din cele câteva sute de mii de combinaţii posibile ale sunetelor, măcar una, un cuvânt scurt, monosilabic poate, ca să ieşim victorioşi din lupta apăsătoare a liniştii?

căutăm şi răsfoim în minte arhiva lingvistică ancestrală, doar ca să prindem o expresie capabilă să spargă zidul de fum dintre noi. vrem ceva care să confirme, dar să nu oblige. nu ştim sau nu putem...? să spună, unul dintre noi, nu din ochi, ci din buze, cu hotărârea nevinovatului: ”cred!”...