veci nu am crezut in dragoste la prima vedere. cum eu am o teorie despre orice, elaborasem demult si o explicatie buna din punct de vedere psihologic despre mecanismul indragostirii subite. e prea multa si plictisitoare sa o povestesc aci, mai ales in starea in care sunt acum... 8->
ar fi o incercare buna sa explic dupa teoria mea ce s-a intamplat... dar inutila incercare! descriu senzatia: apocalipsa! primul lucru ce mi-a trecut prin minte a fost ca a venit sfarsitul lumii. a inceput cerul sa coboare si mi-a atins fruntea... o panica insotita de acea dulce nebunie a alcoolului care accelereaza pulsul ametitor (fara sa fie alcool in realitate, evident). lacrimi ce imi inundau genele si aer prea putin in jurul meu... revelatia descoperirii fructului din mijlocul edenului!
de fiecare data cand ma indragostesc de un om, iubesc in aceasi masura -nemasurata- toata omenirea, cu diformitatile si anomaliile ei, cu intunecimile si nedreptatile ei! iubesc totul, tot universul si toate moleculele, fiecare in parte! si iubesc omul pana la durere. il ador ca pe o icoana crestata in lemn...
cum este? e... minunat! desavarsit! mai mult decat un om! mai mult decat un inger oarecare! e... intreaga infinitate in El! il pot privi la nesfarsit, fara sa ma satur de imaginea lui... il pot iubi, de azi inainte, mai mult decat arta insasi!
o indragostire fara rost, o halucinatie hormonala? lipsita de temei e orice teorie profund gandita si calculata! sunt prea batrana, in orice caz, pentru iubiri... prea tarziu pentru dezintegrari lipsite de inteles...
niciodata nu am crezut in dragostea la prima vedere! avem nevoie, in existenta noastra, de o experienta ca sa credem in eter! si credem oare...?
viata nu conteneste sa ne uimeasca...ce ar fi daca totul ar incremenii, si nimic nu s-ar mai intimpla...?
RăspundețiȘtergere